SCURT ARTICOL DE DICŢIONAR

iulie 4, 2007 at 2:16 pm (DESPRE OPERA SI ACTIVITATE)

– n. 20 august 1920, Bucureşti. Studii muzicale la Conservatorul „Pro-Arte“, apoi juridice şi filologice (anglo-germanistică, istoria artelor), 1970 – doctorat: Renaşterea – Umanismul – Dialogul artelor.

Bogată activitate didactică, Preşedinta Comitetului Naţional Român de Literatură Comparată, Visiting Professor la Universitatea din Amsterdam (1972), membru corespondent al Academiei Române – 1974, Membru titular al Academiei Române – 1990, Vicepreşedintă a Academiei Române (1990 – 1994), Preşedintă a Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române, Director al Şcolii Române din Roma (Accademia di Romania) (1991 – 1997).

Autoarea unor importante volume de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice, memorialistică etc., printre care: Ion Creangă (1963), Surorile Brontë (1967) Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor (1971; ediţia a II-a, 1975), Valori şi echivalenţe umanistice (1973), Sofocle – contemporanul nostru (1974), Eminescu – cultură şi creaţie (1976), Periplu umanistic (1980), Itinerarii prin cultură (1982), Eminescu şi romantismul german (1986), Eminescu. Viaţa – Opera – Cultura (1989), Ştefan Luchian (1993, în colab.). Muzica şi literatura (3 vol., 1986, 1987, 1992).

Membră în Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată (1973-1979), Academie Européenne des Sciences et des Arts la Paris (1988), Academia Europaea Londra (1993); Premiul internaţional „Herder“ (1988); Premiul „Adelaide Ristori“ (1993), Comandor al „Ordine al Merito della Repubblica Italiana“ (1978), „Grande Ufficiale“ al aceluiaşi ordin (1996), Ordinul bulgar „Sf. Metodiu şi Chiril“ (1977).

Permalink Scrie un comentariu

CUVINTE ŞI POVEŢE – “PENTRU MINE NU EXISTĂ MOARTE”

iulie 4, 2007 at 2:16 pm (opera şi autorul)

Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atât de activă şi atât de plină încât un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege iar maturitatea le ignoră vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung pănă aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vârsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decât lucrurile materiale, iar restul este uitat.

Fiecare an care mi se dădea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinereţe că am să trăiesc cam 60 de ani, n-am să ajung până la 70. Am avut întotdea-una obsesia morţii iminente. Cu fiecare an care trecea încercam să adaug ceva la mine, la persoana interioară, căci persoana exterioară nu mă interesa. Când eram în viaţa publică, fiecare an însemna încă o posibilitate de a răspândi cultura, de a forma cultura, de a răspandi ceva din traseul fiinţei mele. Astăzi, copilul nu mai găseşte în cel din faţă un model, o ima-gine care să-l marcheze pentru întreaga viaţă. Când eram la Facultate, Iosif Sava îmi ura la televizor: «La mulţi ani“, iar colegii îmi făceau tot felul de plăceri intelectuale. Ei bine, bătrâneţea mai toceşte reacţiile de bucurie, mai cu seamă că îţi dai seama că fiziceşte slăbeşti. Trăiesc din amintiri şi încerc cât pot să mai fac ceva. Anul trecut mi-a apărut o carte de portrete. Anul acesta îmi doresc să fac volumul II, unde vor intra cei care nu au intrat. Bătrâneţea nu este o povară. Pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo».“

august 2004

Permalink Scrie un comentariu

GÂNDURI CĂTRE TINERI: “REFLECŢII DESPRE TRADIŢIE ŞI MODEL”

iulie 4, 2007 at 2:15 pm (opera şi autorul)

Trebuie să vă spun că eu trăiesc în permanenţă cu un sentiment de frustrare. Lumea se amuză când spun asta, dar eu mă simt o ratată. Cariera mea trebuia să fie una muzicală. În clipa în care, la 17 ani, m-am îmbolnavit de tuberculoză şi mi s-a spus că trei ani nu mai am voie să cânt, nici la pian, nici la vioară, a fost o prăbuşire, care, fireşte, la acea vârstă, mi s-a părut o catastrofă. Fatalmente, a trebuit să merg pe altă cale. Şi am ales calea de jurist, a tatei, şi cea de filolog, a mamei. Şi aşa am intrat, mai mult sau mai puţin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al „formaţiei sufletelor“, cum îi spun. Fiindcă mie îmi părea esenţial nu să înşir nişte date şi gânduri în faţa studenţilor, ci să încerc să comunic cu ei, nu numai omeneşte, dar şi spiritual. Şi cultural, pentru că doream să fac din ei oameni cultivaţi, să le dau cât mai multe surse de incitaţie la lectură şi la arte în general.

*

Pentru mine însă, important era, la început, să driblez noua doctrină care încerca să se încuibe la noi… marxismul, dublat, fireşte, de ateism. Am intrat în facultate într-o vreme amarnică… Eminescu era făcut socialist, toată cultura românească se transforma într-o cultură pre-comunistă. La seminarii faceam contrariul a ceea ce se făcea la cursuri. Studenţii au simţit imediat asta, omul tânar întelege repede aceste lucruri, şi atunci toţi veneau la mine. Am început cu Eminescu, fiindcă el era ţinta tuturor. Încercam să-l arăt în lumina adevarată, cât se putea, fiindcă eram controlaţi. Am făcut tot felul de acrobaţii, de interpretări de text, ca să ajungem indirect la adevăr; acestea s-au spus cu jumătate de gură. Asta a fost o etapă. Dupa ’65, am scăpat de chinga sovietică, lucrurile mergeau mai uşor. În timpul acela, George Călinescu nu mai era la catedră, rămăsese la Institut, dar mai venea la facultate. Îmi amintesc că într-o zi venise la un curs de-al meu. Nu pot să vă spun ce emoţii am avut. Eram şi foarte tânără. Inchipuiţi-vă să-l ai pe Călinescu în amfiteatru… A intrat şi mi-a zis: „Ei, Zoe, haide, să te aud!“. Aveam un curs despre Gherea. De fapt, nici nu făceam despre Gherea, ci despre Maiorescu. Făcând o paralelă între cei doi, aveam grijă să iasă Maiorescu deasupra. Când am terminat cursul, Călinescu m-a îmbrăţişat şi mi-a spus „foarte bine!“. A fost impresionat, pentru că făceam>>> continuarea aici >>>

Permalink Scrie un comentariu

“O LUME FĂRĂ RĂDĂCINI ESTE O LUME FĂRĂ MORALĂ” – Interviu de Mihaela Onofrei

iulie 4, 2007 at 2:14 pm (opera şi autorul)

Stimată doamnă academician ce credeţi dumneavoastră despre propria persoană? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Buşulenga pe… Zoe Dumitrescu-Buşulenga?

Pe total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După parerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumosi – verişoarele mele – care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară faceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar – ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Tot din pricina concepţiilor mele despre ce ar trebui să fie nobleţea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mă pot expune. Am avut însă şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele.

Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.

La ce lucraţi acum?

Încă mă mai ocup de literaturile străine, de arte. Am început să reiau marile cărţi, pe care am zis că trebuie să le recitesc înaintea sfârşitului. Am început cu Goethe şi Dante.

Şi Sofocle? Cândva eraţi îndrăgostită de Sofocle…

El vine la rând acum. Împreună cu Eschil, nu se poate altfel. De câteva zile citesc Leonardo Da Vinci.

Aveti, mulţi prieteni?

Da, reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legatură cu filologia, cei mai multi nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini-Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani aproape că m-am stabilit la Mânastirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, şi de la Teologie, şi călugări şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să>>> mai departe aici >>>

Permalink Scrie un comentariu

LUCIA OLARU NENATI: ” FIE-VĂ ETERNITATEA UŞOARĂ, DOAMNA PROFESOARĂ !”

iulie 4, 2007 at 2:14 pm (DESPRE OPERA SI ACTIVITATE)

Fie-vă eternitatea uşoară, Doamnă Profesoară!

Parcă ieri aşterneam cu bucurie gînduri de felicitare la aniversarea unei vîrste seniorale împlinite de Marea Doamnă Profesoară Zoe Dumitrescu Buşulenga spre a le trimite lui Artur Silvestri ce urma să le adune în ceea ce s-a constituit într-o broşură, de fapt, o minicarte aniversară, intitulată Zoe Dumitrescu Buşulenga, opera încoronată, în care s-au adunat apoi rapid alte gînduri şi mesaje similare venite din patru zări, dl. Silvestri „dîndu-mă de gol” pentru sugerarea ideii de-a se constitui acea carte.

Mă bucur că ea s-a constituit şi a ajuns la Doamna care a citit-o cu emoţia de-a nu fi fost uitată. A fost, aşadar, un mic dar important gest, un semn de nezădărnicie a lungii şi bogatei sale existenţe. Unul dintre acele gesturi ce hrănesc şi mîngîie sufletele celor meritorii dar care arareori vin înainte de sfîrşitul acestora cînd încă mai pot fi receptate şi pot produce acea stare profundă de bucurie a vieţii împlinite.

Acum un asemenea mesaj nu ar mai putea ajunge la destinaţie căci în duminica numită în calendar a Femeii creştine, Marea Doamnă, acum rebotezată Sora Benedicta, a fost înhumată la Mînăstirea Putna, sanctuarul simbolurilor majore ale sufletului nostru naţional. Revăd, reiau şi completez acum, din unghiul acestei împrejurări, mutatis mutandis, cîteva idei din cele ce le scriam atunci, nu cu multă vreme înainte de această zi de sărbătorire a Femeii creştine, aleasă parcă special de Dumnezeu spre a o aduce la sine pe această fiinţă simbol exemplar pentru această sintagmă.

Doamna Zoe a trăit şi s-a desăvîrşit sprijinind şi generînd împlinirea altora, într-un timp ce se proiectează, prin perspectiva actuală, ca unul damnat aprioric, al dominaţiei comuniste, în care aparent toate au fost infestate de acest virus falsificator. Dar, aşa cum am susţinut de multe ori, un om nu poate alege cînd să se nască ori să-şi amîne existenţa – printr-o voluntară şi ostentativă criogenie – şi devenirea pentru>>> mai departe aici >>>

Permalink Scrie un comentariu

THEODOR CODREANU: “LECŢIA DE UMANISM”

iulie 4, 2007 at 2:13 pm (DESPRE OPERA SI ACTIVITATE)

Astăzi, e la modă curentul postmodernist de sorginte americană cunoscut sub denumirea de political correctness. Îl îmbrăţişează cu intransigenţă revoluţionară, în numele unei imaculate moralităţi”europeniste”, numeroşi intelectuali „cu greutate”, de la Gabriel Liiceanu (autorul celebrului Apel către lichele) ori Tudor Octavian şi până la Ion Bogdan Lefter sau Liviu Antonesei. Ei şi comilitonii sunt noii judecători publici, mulţi dintre dânşii devenind teleintelectuali, formatori de opinie, din al căror cuvânt se decid adesea destine politice sau culturale. Şi pentru morţi, şi pentru vii. Aşa s-a decis că mareşalul Ion Antonescu nu are ce căuta în spaţiul public românesc, că Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Const.-VIrgil Gheorghiu ş. a. trebuie sancţionaţi drastic pentru simpatii de dreapta în tinereţea lor, că Noica a fost un „colaboraţionist” al regimului Ceauşescu şi trebuie respins ca filosof pentru că a pariat pe naţional, găsind că are relevanţă filosofică un „sentiment românesc al fiinţei”, ba a mai şi văzut în Eminescu „omul deplin al culturii româneşti” etc. Într-un asemenea context, s-a „bucurat” de revoluţionară „demitizare” şi doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga (căreia familia mea îi urează sănătate şi ani buni la cei 85 de ani dăruiţi de Dumnezeu!). Şi ea a fost „colaboraţionistă” înrăită şi, în consecinţă, opera domniei sale trebuie aruncată la coşul de gunoi al uitării.

Cu siguranţă, d-na Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu este o „revoluţionară”. Încă Baudelaire ăi împărţea pe scriitori în „progresişti” şi „sintetizatori”. Primii au în mâini port-drapelul modelor, al experimentelor şi sunt, fireşte, iconoclaşti şi militanţi. Ceilalţi vin mai la urmă, privesc lucrurile mai cu detaşare şi cu toleranţă reală iar nu vorbită, ideologizată, cum o fac, de exemplu, „progresiştii” postdecembrişti. Aceştia vorbesc despre „toleranţă”, dar, în faptă, sunt de o intoleranţă crasă. „Progresiştii” (altădată comunişti cu avânt, azi „europenişti” cu tot atâta avânt) ies la suprafaţă în momentele de criză, de „revoluţie”, mediul lor ideal fiind turbulenţa; „sintetizatorii” îşi au locul şi rostul lor în societăţi şi culturi aşezate, maturizate ca spirit critic. Dar să ai luciditatea şi seninătatea privirii critice în medii învolburate e cu atât mai dificil. Ai nevoie să fi cunoscut multe ca să găseşti puterea creaţiei sintetizatoare în vremuri nefireşti. Asta nu înseamnă indiferenţă sau compromis. Or, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga este un asemenea spirit umanist. A-i cere să se comporte nefiresc înseamnă>>> continuarea aici >>>

Permalink Scrie un comentariu

ARTUR SILVESTRI: “PÃZITORII VETREI”

iulie 4, 2007 at 2:12 pm (DESPRE OPERA SI ACTIVITATE)

Sã fi fost acum mai bine de treizeci de ani când, în legendarul amfiteatru “Odobescu” de la Facultatea de Filologie din Bucureşti, ascultam în fiecare sãptãmânã, cred cã în ziua de Joi, cursul de literaturã comparatã al Doamnei Profesoare Zoe Dumitrescu Buşulenga. “Locul”, cãci un loc era, în sens originar, latin, era cu adevãrat mitic fiindcã, la vremea aceea, erau încã vii amintirile stranii ce lãsase G.Calinescu în acea geografie a libertãţii unde însãşi ideea de a poposi mãcar câteva minute impresiona şi aducea emoţii ce se descriau cu greu. Aceastã umbrã giganticã, evocatã adeseori, tulbura constant şi crease un fel de complex de inferioritate ce începuse parcã a se generaliza şi ideea însãşi de a vorbi de la catedra sacrã pãrea sã paralizeze ori, abia cãteodatã, intimida doar şi facea sã aparã o prudenţã ce, totuşi, se întrevedea. Între magiştrii, nu puţini, ce arãtau o faimã întemeiatã în acele timpuri ce azi se cunosc prea puţin dar se judecã într-un mod fri-vol şi neînţelegãtor, singura voce care putea sã mai aminteascã totuşi de uimitoarea fascinaţie ce lãsase amintirea Profesorului era aceea a Doamnei Buşulenga. Cãci aşa li se zicea. Lui, adicã lui G.Cãlinescu, i se spunea Profesorul de parcã oricine ar fi putut sã mai aparã vreodatã pe lume nu ar fi reuşit sã fie altceva decât un discipol, un învãţãcel, poate un continuator dar nu un “Profesor”. Iar Dânsei i se spunea ceva mai desfãşurat şi, poate, într-un gust de salon de “haute bourgeosie”, ca de prin alte vremuri: “Doamna Buşulenga”. Dar, la drept vorbind, aceasta nu era o formulare ce se nãscuse din politeţea care se cuvenea ci dintr-un fel de realitate definitã nu doar de o prezenţã ci poate chiar de un mod de viaţã şi de a înţelege lumea. Cãci, de fapt, Zoe Dumitrescu Buşulenga aducea un aer de boierie seninã şi de aristocraţie merituoasã ce se impunea prin distincţie în gândirea manifestatã cu lãrgime şi printr-o neobişnuitã formulã intelectualã, agregatã, întãritã în judecãţi ferme şi definitive.

Era, întâi de toate, ceea ce se cheamã “un om citit”. Unii înţelegeau prin aceasta simpla lecturã diversã si epicureicã, exercitatã din plãcere ori din obligaţie catedraticã însã aceastã concluzie nu era adevãratã. “Un om citit” era, de fapt, un cunoscãtor care, iniţiindu-se într-un univers de valori ştia sã recunoascã de îndatã ceea ce reprezenta valoarea nouã şi nu cunoştea ezitãri în a situa ceea ce încã nu avea o definiţie în categoria ce o pretindea şi în poziţia cea mai potrivitã. Aceasta însemna, în definitiv, o iniţiere în rostul punctelor cardinale care, arãtând o>>> mai departe aici >>>

Permalink Scrie un comentariu

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.