ARTUR SILVESTRI: „PÃZITORII VETREI”

Iulie 4, 2007 at 2:12 pm (DESPRE OPERA SI ACTIVITATE)

Sã fi fost acum mai bine de treizeci de ani când, în legendarul amfiteatru „Odobescu” de la Facultatea de Filologie din Bucureşti, ascultam în fiecare sãptãmânã, cred cã în ziua de Joi, cursul de literaturã comparatã al Doamnei Profesoare Zoe Dumitrescu Buşulenga. „Locul”, cãci un loc era, în sens originar, latin, era cu adevãrat mitic fiindcã, la vremea aceea, erau încã vii amintirile stranii ce lãsase G.Calinescu în acea geografie a libertãţii unde însãşi ideea de a poposi mãcar câteva minute impresiona şi aducea emoţii ce se descriau cu greu. Aceastã umbrã giganticã, evocatã adeseori, tulbura constant şi crease un fel de complex de inferioritate ce începuse parcã a se generaliza şi ideea însãşi de a vorbi de la catedra sacrã pãrea sã paralizeze ori, abia cãteodatã, intimida doar şi facea sã aparã o prudenţã ce, totuşi, se întrevedea. Între magiştrii, nu puţini, ce arãtau o faimã întemeiatã în acele timpuri ce azi se cunosc prea puţin dar se judecã într-un mod fri-vol şi neînţelegãtor, singura voce care putea sã mai aminteascã totuşi de uimitoarea fascinaţie ce lãsase amintirea Profesorului era aceea a Doamnei Buşulenga. Cãci aşa li se zicea. Lui, adicã lui G.Cãlinescu, i se spunea Profesorul de parcã oricine ar fi putut sã mai aparã vreodatã pe lume nu ar fi reuşit sã fie altceva decât un discipol, un învãţãcel, poate un continuator dar nu un „Profesor”. Iar Dânsei i se spunea ceva mai desfãşurat şi, poate, într-un gust de salon de „haute bourgeosie”, ca de prin alte vremuri: „Doamna Buşulenga”. Dar, la drept vorbind, aceasta nu era o formulare ce se nãscuse din politeţea care se cuvenea ci dintr-un fel de realitate definitã nu doar de o prezenţã ci poate chiar de un mod de viaţã şi de a înţelege lumea. Cãci, de fapt, Zoe Dumitrescu Buşulenga aducea un aer de boierie seninã şi de aristocraţie merituoasã ce se impunea prin distincţie în gândirea manifestatã cu lãrgime şi printr-o neobişnuitã formulã intelectualã, agregatã, întãritã în judecãţi ferme şi definitive.

Era, întâi de toate, ceea ce se cheamã „un om citit”. Unii înţelegeau prin aceasta simpla lecturã diversã si epicureicã, exercitatã din plãcere ori din obligaţie catedraticã însã aceastã concluzie nu era adevãratã. „Un om citit” era, de fapt, un cunoscãtor care, iniţiindu-se într-un univers de valori ştia sã recunoascã de îndatã ceea ce reprezenta valoarea nouã şi nu cunoştea ezitãri în a situa ceea ce încã nu avea o definiţie în categoria ce o pretindea şi în poziţia cea mai potrivitã. Aceasta însemna, în definitiv, o iniţiere în rostul punctelor cardinale care, arãtând o>>> mai departe aici >>>

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: