SCURT ARTICOL DE DICŢIONAR

Iulie 4, 2007 at 2:16 pm (DESPRE OPERA SI ACTIVITATE)

– n. 20 august 1920, Bucureşti. Studii muzicale la Conservatorul „Pro-Arte“, apoi juridice şi filologice (anglo-germanistică, istoria artelor), 1970 – doctorat: Renaşterea – Umanismul – Dialogul artelor.

Bogată activitate didactică, Preşedinta Comitetului Naţional Român de Literatură Comparată, Visiting Professor la Universitatea din Amsterdam (1972), membru corespondent al Academiei Române – 1974, Membru titular al Academiei Române – 1990, Vicepreşedintă a Academiei Române (1990 – 1994), Preşedintă a Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române, Director al Şcolii Române din Roma (Accademia di Romania) (1991 – 1997).

Autoarea unor importante volume de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice, memorialistică etc., printre care: Ion Creangă (1963), Surorile Brontë (1967) Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor (1971; ediţia a II-a, 1975), Valori şi echivalenţe umanistice (1973), Sofocle – contemporanul nostru (1974), Eminescu – cultură şi creaţie (1976), Periplu umanistic (1980), Itinerarii prin cultură (1982), Eminescu şi romantismul german (1986), Eminescu. Viaţa – Opera – Cultura (1989), Ştefan Luchian (1993, în colab.). Muzica şi literatura (3 vol., 1986, 1987, 1992).

Membră în Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată (1973-1979), Academie Européenne des Sciences et des Arts la Paris (1988), Academia Europaea Londra (1993); Premiul internaţional „Herder“ (1988); Premiul „Adelaide Ristori“ (1993), Comandor al „Ordine al Merito della Repubblica Italiana“ (1978), „Grande Ufficiale“ al aceluiaşi ordin (1996), Ordinul bulgar „Sf. Metodiu şi Chiril“ (1977).

Legătură permanentă Lasă un comentariu

LUCIA OLARU NENATI: ” FIE-VĂ ETERNITATEA UŞOARĂ, DOAMNA PROFESOARĂ !”

Iulie 4, 2007 at 2:14 pm (DESPRE OPERA SI ACTIVITATE)

Fie-vă eternitatea uşoară, Doamnă Profesoară!

Parcă ieri aşterneam cu bucurie gînduri de felicitare la aniversarea unei vîrste seniorale împlinite de Marea Doamnă Profesoară Zoe Dumitrescu Buşulenga spre a le trimite lui Artur Silvestri ce urma să le adune în ceea ce s-a constituit într-o broşură, de fapt, o minicarte aniversară, intitulată Zoe Dumitrescu Buşulenga, opera încoronată, în care s-au adunat apoi rapid alte gînduri şi mesaje similare venite din patru zări, dl. Silvestri „dîndu-mă de gol” pentru sugerarea ideii de-a se constitui acea carte.

Mă bucur că ea s-a constituit şi a ajuns la Doamna care a citit-o cu emoţia de-a nu fi fost uitată. A fost, aşadar, un mic dar important gest, un semn de nezădărnicie a lungii şi bogatei sale existenţe. Unul dintre acele gesturi ce hrănesc şi mîngîie sufletele celor meritorii dar care arareori vin înainte de sfîrşitul acestora cînd încă mai pot fi receptate şi pot produce acea stare profundă de bucurie a vieţii împlinite.

Acum un asemenea mesaj nu ar mai putea ajunge la destinaţie căci în duminica numită în calendar a Femeii creştine, Marea Doamnă, acum rebotezată Sora Benedicta, a fost înhumată la Mînăstirea Putna, sanctuarul simbolurilor majore ale sufletului nostru naţional. Revăd, reiau şi completez acum, din unghiul acestei împrejurări, mutatis mutandis, cîteva idei din cele ce le scriam atunci, nu cu multă vreme înainte de această zi de sărbătorire a Femeii creştine, aleasă parcă special de Dumnezeu spre a o aduce la sine pe această fiinţă simbol exemplar pentru această sintagmă.

Doamna Zoe a trăit şi s-a desăvîrşit sprijinind şi generînd împlinirea altora, într-un timp ce se proiectează, prin perspectiva actuală, ca unul damnat aprioric, al dominaţiei comuniste, în care aparent toate au fost infestate de acest virus falsificator. Dar, aşa cum am susţinut de multe ori, un om nu poate alege cînd să se nască ori să-şi amîne existenţa – printr-o voluntară şi ostentativă criogenie – şi devenirea pentru>>> mai departe aici >>>

Legătură permanentă Lasă un comentariu

THEODOR CODREANU: „LECŢIA DE UMANISM”

Iulie 4, 2007 at 2:13 pm (DESPRE OPERA SI ACTIVITATE)

Astăzi, e la modă curentul postmodernist de sorginte americană cunoscut sub denumirea de political correctness. Îl îmbrăţişează cu intransigenţă revoluţionară, în numele unei imaculate moralităţi”europeniste”, numeroşi intelectuali „cu greutate”, de la Gabriel Liiceanu (autorul celebrului Apel către lichele) ori Tudor Octavian şi până la Ion Bogdan Lefter sau Liviu Antonesei. Ei şi comilitonii sunt noii judecători publici, mulţi dintre dânşii devenind teleintelectuali, formatori de opinie, din al căror cuvânt se decid adesea destine politice sau culturale. Şi pentru morţi, şi pentru vii. Aşa s-a decis că mareşalul Ion Antonescu nu are ce căuta în spaţiul public românesc, că Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Const.-VIrgil Gheorghiu ş. a. trebuie sancţionaţi drastic pentru simpatii de dreapta în tinereţea lor, că Noica a fost un „colaboraţionist” al regimului Ceauşescu şi trebuie respins ca filosof pentru că a pariat pe naţional, găsind că are relevanţă filosofică un „sentiment românesc al fiinţei”, ba a mai şi văzut în Eminescu „omul deplin al culturii româneşti” etc. Într-un asemenea context, s-a „bucurat” de revoluţionară „demitizare” şi doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga (căreia familia mea îi urează sănătate şi ani buni la cei 85 de ani dăruiţi de Dumnezeu!). Şi ea a fost „colaboraţionistă” înrăită şi, în consecinţă, opera domniei sale trebuie aruncată la coşul de gunoi al uitării.

Cu siguranţă, d-na Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu este o „revoluţionară”. Încă Baudelaire ăi împărţea pe scriitori în „progresişti” şi „sintetizatori”. Primii au în mâini port-drapelul modelor, al experimentelor şi sunt, fireşte, iconoclaşti şi militanţi. Ceilalţi vin mai la urmă, privesc lucrurile mai cu detaşare şi cu toleranţă reală iar nu vorbită, ideologizată, cum o fac, de exemplu, „progresiştii” postdecembrişti. Aceştia vorbesc despre „toleranţă”, dar, în faptă, sunt de o intoleranţă crasă. „Progresiştii” (altădată comunişti cu avânt, azi „europenişti” cu tot atâta avânt) ies la suprafaţă în momentele de criză, de „revoluţie”, mediul lor ideal fiind turbulenţa; „sintetizatorii” îşi au locul şi rostul lor în societăţi şi culturi aşezate, maturizate ca spirit critic. Dar să ai luciditatea şi seninătatea privirii critice în medii învolburate e cu atât mai dificil. Ai nevoie să fi cunoscut multe ca să găseşti puterea creaţiei sintetizatoare în vremuri nefireşti. Asta nu înseamnă indiferenţă sau compromis. Or, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga este un asemenea spirit umanist. A-i cere să se comporte nefiresc înseamnă>>> continuarea aici >>>

Legătură permanentă Lasă un comentariu

ARTUR SILVESTRI: „PÃZITORII VETREI”

Iulie 4, 2007 at 2:12 pm (DESPRE OPERA SI ACTIVITATE)

Sã fi fost acum mai bine de treizeci de ani când, în legendarul amfiteatru „Odobescu” de la Facultatea de Filologie din Bucureşti, ascultam în fiecare sãptãmânã, cred cã în ziua de Joi, cursul de literaturã comparatã al Doamnei Profesoare Zoe Dumitrescu Buşulenga. „Locul”, cãci un loc era, în sens originar, latin, era cu adevãrat mitic fiindcã, la vremea aceea, erau încã vii amintirile stranii ce lãsase G.Calinescu în acea geografie a libertãţii unde însãşi ideea de a poposi mãcar câteva minute impresiona şi aducea emoţii ce se descriau cu greu. Aceastã umbrã giganticã, evocatã adeseori, tulbura constant şi crease un fel de complex de inferioritate ce începuse parcã a se generaliza şi ideea însãşi de a vorbi de la catedra sacrã pãrea sã paralizeze ori, abia cãteodatã, intimida doar şi facea sã aparã o prudenţã ce, totuşi, se întrevedea. Între magiştrii, nu puţini, ce arãtau o faimã întemeiatã în acele timpuri ce azi se cunosc prea puţin dar se judecã într-un mod fri-vol şi neînţelegãtor, singura voce care putea sã mai aminteascã totuşi de uimitoarea fascinaţie ce lãsase amintirea Profesorului era aceea a Doamnei Buşulenga. Cãci aşa li se zicea. Lui, adicã lui G.Cãlinescu, i se spunea Profesorul de parcã oricine ar fi putut sã mai aparã vreodatã pe lume nu ar fi reuşit sã fie altceva decât un discipol, un învãţãcel, poate un continuator dar nu un „Profesor”. Iar Dânsei i se spunea ceva mai desfãşurat şi, poate, într-un gust de salon de „haute bourgeosie”, ca de prin alte vremuri: „Doamna Buşulenga”. Dar, la drept vorbind, aceasta nu era o formulare ce se nãscuse din politeţea care se cuvenea ci dintr-un fel de realitate definitã nu doar de o prezenţã ci poate chiar de un mod de viaţã şi de a înţelege lumea. Cãci, de fapt, Zoe Dumitrescu Buşulenga aducea un aer de boierie seninã şi de aristocraţie merituoasã ce se impunea prin distincţie în gândirea manifestatã cu lãrgime şi printr-o neobişnuitã formulã intelectualã, agregatã, întãritã în judecãţi ferme şi definitive.

Era, întâi de toate, ceea ce se cheamã „un om citit”. Unii înţelegeau prin aceasta simpla lecturã diversã si epicureicã, exercitatã din plãcere ori din obligaţie catedraticã însã aceastã concluzie nu era adevãratã. „Un om citit” era, de fapt, un cunoscãtor care, iniţiindu-se într-un univers de valori ştia sã recunoascã de îndatã ceea ce reprezenta valoarea nouã şi nu cunoştea ezitãri în a situa ceea ce încã nu avea o definiţie în categoria ce o pretindea şi în poziţia cea mai potrivitã. Aceasta însemna, în definitiv, o iniţiere în rostul punctelor cardinale care, arãtând o>>> mai departe aici >>>

Legătură permanentă Lasă un comentariu