CUVINTE ŞI POVEŢE – „PENTRU MINE NU EXISTĂ MOARTE”

Iulie 4, 2007 at 2:16 pm (opera şi autorul)

Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atât de activă şi atât de plină încât un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege iar maturitatea le ignoră vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung pănă aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vârsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decât lucrurile materiale, iar restul este uitat.

Fiecare an care mi se dădea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinereţe că am să trăiesc cam 60 de ani, n-am să ajung până la 70. Am avut întotdea-una obsesia morţii iminente. Cu fiecare an care trecea încercam să adaug ceva la mine, la persoana interioară, căci persoana exterioară nu mă interesa. Când eram în viaţa publică, fiecare an însemna încă o posibilitate de a răspândi cultura, de a forma cultura, de a răspandi ceva din traseul fiinţei mele. Astăzi, copilul nu mai găseşte în cel din faţă un model, o ima-gine care să-l marcheze pentru întreaga viaţă. Când eram la Facultate, Iosif Sava îmi ura la televizor: «La mulţi ani“, iar colegii îmi făceau tot felul de plăceri intelectuale. Ei bine, bătrâneţea mai toceşte reacţiile de bucurie, mai cu seamă că îţi dai seama că fiziceşte slăbeşti. Trăiesc din amintiri şi încerc cât pot să mai fac ceva. Anul trecut mi-a apărut o carte de portrete. Anul acesta îmi doresc să fac volumul II, unde vor intra cei care nu au intrat. Bătrâneţea nu este o povară. Pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo».“

august 2004

Anunțuri

Legătură permanentă Lasă un comentariu

GÂNDURI CĂTRE TINERI: „REFLECŢII DESPRE TRADIŢIE ŞI MODEL”

Iulie 4, 2007 at 2:15 pm (opera şi autorul)

Trebuie să vă spun că eu trăiesc în permanenţă cu un sentiment de frustrare. Lumea se amuză când spun asta, dar eu mă simt o ratată. Cariera mea trebuia să fie una muzicală. În clipa în care, la 17 ani, m-am îmbolnavit de tuberculoză şi mi s-a spus că trei ani nu mai am voie să cânt, nici la pian, nici la vioară, a fost o prăbuşire, care, fireşte, la acea vârstă, mi s-a părut o catastrofă. Fatalmente, a trebuit să merg pe altă cale. Şi am ales calea de jurist, a tatei, şi cea de filolog, a mamei. Şi aşa am intrat, mai mult sau mai puţin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al „formaţiei sufletelor“, cum îi spun. Fiindcă mie îmi părea esenţial nu să înşir nişte date şi gânduri în faţa studenţilor, ci să încerc să comunic cu ei, nu numai omeneşte, dar şi spiritual. Şi cultural, pentru că doream să fac din ei oameni cultivaţi, să le dau cât mai multe surse de incitaţie la lectură şi la arte în general.

*

Pentru mine însă, important era, la început, să driblez noua doctrină care încerca să se încuibe la noi… marxismul, dublat, fireşte, de ateism. Am intrat în facultate într-o vreme amarnică… Eminescu era făcut socialist, toată cultura românească se transforma într-o cultură pre-comunistă. La seminarii faceam contrariul a ceea ce se făcea la cursuri. Studenţii au simţit imediat asta, omul tânar întelege repede aceste lucruri, şi atunci toţi veneau la mine. Am început cu Eminescu, fiindcă el era ţinta tuturor. Încercam să-l arăt în lumina adevarată, cât se putea, fiindcă eram controlaţi. Am făcut tot felul de acrobaţii, de interpretări de text, ca să ajungem indirect la adevăr; acestea s-au spus cu jumătate de gură. Asta a fost o etapă. Dupa ’65, am scăpat de chinga sovietică, lucrurile mergeau mai uşor. În timpul acela, George Călinescu nu mai era la catedră, rămăsese la Institut, dar mai venea la facultate. Îmi amintesc că într-o zi venise la un curs de-al meu. Nu pot să vă spun ce emoţii am avut. Eram şi foarte tânără. Inchipuiţi-vă să-l ai pe Călinescu în amfiteatru… A intrat şi mi-a zis: „Ei, Zoe, haide, să te aud!“. Aveam un curs despre Gherea. De fapt, nici nu făceam despre Gherea, ci despre Maiorescu. Făcând o paralelă între cei doi, aveam grijă să iasă Maiorescu deasupra. Când am terminat cursul, Călinescu m-a îmbrăţişat şi mi-a spus „foarte bine!“. A fost impresionat, pentru că făceam>>> continuarea aici >>>

Legătură permanentă Lasă un comentariu

„O LUME FĂRĂ RĂDĂCINI ESTE O LUME FĂRĂ MORALĂ” – Interviu de Mihaela Onofrei

Iulie 4, 2007 at 2:14 pm (opera şi autorul)

Stimată doamnă academician ce credeţi dumneavoastră despre propria persoană? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Buşulenga pe… Zoe Dumitrescu-Buşulenga?

Pe total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După parerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumosi – verişoarele mele – care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară faceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar – ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Tot din pricina concepţiilor mele despre ce ar trebui să fie nobleţea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mă pot expune. Am avut însă şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele.

Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.

La ce lucraţi acum?

Încă mă mai ocup de literaturile străine, de arte. Am început să reiau marile cărţi, pe care am zis că trebuie să le recitesc înaintea sfârşitului. Am început cu Goethe şi Dante.

Şi Sofocle? Cândva eraţi îndrăgostită de Sofocle…

El vine la rând acum. Împreună cu Eschil, nu se poate altfel. De câteva zile citesc Leonardo Da Vinci.

Aveti, mulţi prieteni?

Da, reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legatură cu filologia, cei mai multi nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini-Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani aproape că m-am stabilit la Mânastirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, şi de la Teologie, şi călugări şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să>>> mai departe aici >>>

Legătură permanentă Lasă un comentariu